Efectele negative ale aprecierii talentului asupra performanţei în fotbal

De ce îi este atât de greu unui sportiv talentat să facă performanţă la cel mai înalt nivel? De ce în ultimii ani, ziariştii au tot mai puţine motive de apreciere cu privire la consacrarea jucatorilor români în fotbalul internaţional? Experţii din lumea fotbalului vor găsi nenumărate cauze ale regresului din fotbalul românesc pornind de la scăderea natalităţii, evitarea sportului de către copiii talentaţi, trecerea în paragină a bazelor sportive, lipsa banilor, atracţia fotbaliştilor tineri înspre jocurile video, petrecerea timpului în faţa televizorului, nivelul de pregătire a antrenorilor şi aşa mai departe. Dar eu mă voi ocupa de factorul uman, şi anume, de caracterul şi mentalitatea sportivului. Nu putem discuta despre sportivul autohton fără a face precizări legate de cultura şi educaţia care l-au format.

Studiind aspecte ale psihologiei românilor am dorit să cunosc mai multe lucruri despre particularităţile mai grosiere sau comportamentale ale culturii societăţii româneşti. Constantin Radulescu Motru a afirmat în 1937 în lucrarea sa intitulată Psihologia poporului român, că poporul român este un popor gregar, adică şi-a format un “instinct colectiv” după care se orientează. Un asemenea individ îşi abandonează destul de repede valorile personale, şi apoi copiază ceea ce fac colegii sau vecinii fără a-şi pune serios probleme legate de valorile sau principiile sale. În contextual acesta, când comportamentul celui de lângă devine un factor de reper în conduita personală, oamenii au atenţia îndreptată înspre mesajul reclamelor, al bârfelor, se interesează de “gura satului”, sau de părerea celor din jur cu privire la ei filtrând necritic mesajul acestora. Mai nou, psihologul Daniel David, care doreşte să realizeze un profil actualizat al poporului român, a afirmat că poporul român este „un popor cu un acut complex de inferioritate şi superioritate, instabilitate afectivă, autonomie redusă, rezistenţă la schimbare, suspiciune,  invidie şi lipsa disciplinei”. Perceperea inferiorităţii românilor îi conduce la renunţare, la amânare, la copiere necritică, dar şi la complexe de superioritate, ca mecanism psihologic de compensare. Nesuportând inferioritatea, acesta va face tot posibilul să compenseze deficitul de imagine căutând să vorbească despre sine la mod superior, va construi case impunătoare, va avea haine, gadgeturi şi maşini scumpe, va căuta să se prezinte într-o lumină pozitivă, va atribui eşecurile sale factorilor externi precum soarta, persoanele din jur, sau politica. Complexul de inferioritate se corelează într-o măsură destul de ridicată cu factorul sărăcie, cu deprivarea materială, cu o educaţie precară, cu lipsa motivării şi absenţa performanţelor.

O caracteristică psihologică a omului sărac este orientarea sa prezenteistă, adică incapacitatea amânării gratificării, toleranţa scăzută la frustrare şi trăirea într-un hedonism continuu. Când este frustrat, acesta deseori apelează la mecanisme dezadaptative de coping, consumând alcool şi ţigări, sparge obiecte, strigă la alţii, clanxonează în trafic, etc. Când se plictiseşte vrea divertisment (antene parabolice, programe TV, jocuri video, muzică, petreceri, spectacole). Când este criticat, protestează şi dă vina pe ceilalţi fără a recunoaşte partea sa de responsabilitate, care l-ar îndrepta înspre schimbare. Este, aşadar, cetăţeanul român, se întreabă Daniel David, sortit deznădejdii? Nu neaparat. David spunea într-un articol publicat în ziarul Adevărul cu privire la caracterul poporului român că „…la aceleşi profil psihologic de adâncime, în funcţie de context, profilul de suprafaţă este diferit. Adică cineva care gândeşte pe formula «las’ că merge şi aşa», într-un alt context poate deveni responsabil şi muncitor. Te aştepţi ca, dacă cineva e leneş şi neinteresat de rigoare în ţară, să fie «şmecher» peste tot”. Dar nu este chiar aşa. Acest lucru înseamnă că românul poate să se schimbe, dar nu singur deoarece schimbarea profilului de adâncime (a mentalităţii sale) durează, dar comportamentul oamenilor (ca profil psihologic de suprafaţă) poate fi schimbat mai repede dacă se realizează norme socio-culturale şi educative care să favorizeze exprimarea într-un profil orientat spre performanţă, locus de control intern şi optimism. Aşa se face că cetăţenii români se pot integra foarte bine în societăţile occidentale sau că pot funcţiona optim în companii multinaţionale unde rigorile dar şi cultura organizaţională diferă faţa de cultura de bază. Treptat, însă, aceste rigori pot fi interiorizate şi transformate în valori culturale răspândite la scară mai largă.

În acest context socio-cultural, un sportiv oarecare adoptă una dintre cele două mentalităţi (sau tipare de gandire) numite de Carol Dweck: mentalitatea talentului fix (cauzată de supralicitarea complexului de superioritate ca urmare a perceperii inferiorităţii, rezistenţa la schimbare) şi mentalitatea talentului cultivat prin efort (cauzată de focalizarea atenţiei pe procesul de dezvoltare personală continuă pe baza efortului, a antrenamentului conştient, a sacrificiilor şi a dedicării totale). Această împărţire între cele două tipuri de mentalităţi este răspunsul la intrebarea cercetătorilor de la Universitatea Stanford şi anume, de ce unele persoane îşi ating  potenţialul creativ pe când altele, la fel de talentate, nu îşi ating acest potenţial? Răspunsul cercetătorilor americani are în vedere felul în care fiecare persoană talentată consderă talentul şi inteligenţa ca fiind fixe sau cultivabile. În acest articol aş dori să descriu mentalitatea talentului fix, urmând ca într-un alt articol să descriu mentalitatea efortului.

Ce reprezintă mentalitatea talentului? Dweck defineşte mentalitatea talentului ca fiind credinţa că talentul este engravat în stâncă sau că se poate avea o personalitate deosebită şi un caracter deosebit înnăscut. Cu alte cuvinte, este credinţa că odată ce o persoană şi-a descoperit talentul, acest lucru îi garantează succesul pe termen lung. Talentul său este engravat în stâncă, adică nu poate fi şters, el rămâne definitiv acolo. Ideea mentalităţii fixe este universală dar este foarte răspândită şi în România. Zilnic se vorbeşte în presă de noile descoperiri de talente, atât în sport cât şi în artă sau educaţie. Ideea aceasta dă naştere unei obsesii naţionale care urmăreşte descoperirea talentelor, lăsând alte lucruri importante la voia întâmplării sau a responsabilităţii sportivului, şi anume, şlefuirea talentului prin muncă şi experienţă. Ca oameni, dorim să realizăm totul repede, succesul pe plan sportiv, în afaceri, la şcoală, ideea de a „da lovitura” devine o valoare universală. Însă, pentru fotbalistul născut, educat şi format în acest context, la fel ca elevul inteligent care se mândreşte cu nota sa, succesul se traduce prin demonstrarea talentului său. Atenţia sa este îndreptată nu asupra autodepăşirii potenţialului său, ci asupra impresiei pe care o lasă în jur. Succesul reprezintă validarea sa ca sportiv şi mai ales ca persoană. Dacă este chemat la lotul naţional, va face tot ceea ce îi stă în putinţă să demonstreze că este talentat, că este tehnic, că are calităţi deosebite. O simplă fotografie postată pe mediile de socializare în care sportivul îmbracă echipamentul naţional, atrage după sine numeroase aprecieri, în mod special legate de talentul său. Mentalitatea aceasta are la bază raţionamentul că odată ce cineva are talent, acesta îi va garanta succesul. În viziunea sa, a căuta argumente care să îi demonstreze că este talentat reprezintă obţinerea unui „certificat de garantare a succesului”. De aceea, sportivul îşi depăşeşte cu greu performanţa de la finalul nivelului republican de fotbal din moment ce nu este interesat de efortul pe care trebuie să îl depună în vederea depăşirii limitelor talentului său. Sportivul cu mentalitatea talentului ar dori sa aibă un antrenor sau un coleg care îl laudă mereu, care nu îl critică, care îl face să se simtă important, care îl admiră pentru talentul său. El este atent, nu atât de mult, la jocul sau la dozarea efortului său în raport cu cerinţele jocului ci mai ales la aprecieri (care confirmă existenţa talentului) şi la critici (care infirmă prezenţa talentului). Jucătorul cu această mentalitate înţelege cu greu rostul învăţării, a corectării, inclusiv al eşecului, dar şi al antrenamentului conştient. Interesul său nu este să se corecteze, sau să înveţe realizând exerciţii repetate, uneori încete şi monotone (toleranţa şa frustrare), ci este interesat să pară talentat, exerciţiile lui fiind executate rapid (plătind însă preţul unor exerciţii greşit asimilate). De aceea, când învaţă un procedeu nou, el va executa mişcările rapid lăsând impresia că deja a învăţat acel procedeu, şi că implicit este inteligent sau talentat. Dacă cineva doreşte cu adevărat să se rupă de raţionamentul mentalităţii talentului şi să înveţe o nouă deprindere  exersând mişcările încet pentru a se asigura de învăţarea corectă a acestora, ceilalţi colegi vor râde de el, presupunând că este încet, lipsit de talent şi nu va fi un fotbalist consacrat. În felul acesta, intenţia sa de a depune efort considerabil în vederea creşterii performanţei sale este aspru atacată iar sportivul este nevoit să abandoneze tiparul mentalităţii efortului şi să se plieze pe tiparul acceptat social. Când sportivilor li se oferă opţiunea de a alege fie un exerciţiu dificil care nu poate fi finalizat dar care duce la autodepăşire şi un exerciţiu uşor având ocazia de a obţine un rezultat bun, majoritatea sportivilor cu mentalitatea talentului vor alege opţiunea mai uşoară cu dorinţa de a nu infirma evaluarea pozitivă cu privire la talentul lor. Dificultatea sarcinii atrage după sine frustrare, neajutorare sau resemnare.

În ceea ce priveşte eşecul, înfrângerea sau critica, poate fi tradusă de către sportiv prin faptul că nu este talentat, că nu este atât de bun (complexul de inferioritate). Dacă adversarul conduce cu două goluri, înseamnă că este mai bun decât el şi nu mai are rost să se depăşească. Deşi ar mai fi de jucat încă 20 sau 30 de minute, el devine neajutorat, lipsit de speranţă şi „depune armele” mult prea repede. În mintea sa s-a realizat următoarea inferenţă logică. „Dacă adversarul conduce, înseamnă că este mai bun, mai talentat şi mai puternic şi atunci nu mai are rost să lupte”. Efortul este perceput ca fiind rău. „Nu eşti bun dacă trebuie să depui efort. Doar cei slabi trebuie să exerseze mai mult”. Cineva este socotit un jucător bun „când joacă sau exersează fără greşeli„, „când termină ceva repede şi perfect„, „când ceva este uşor pentru sine iar ceilalţi se chinuie„.

O persoană cu mentalitatea talentului este sensibilă şi uşor de ofensat, se simte judecată şi etichetată atunci când primeşte o critică, chiar şi cu scop pedagogic bine definit de către antrenor. Fiecare provocare, încercare sau schimbare a vieţii este un test al talentului. Înlocuirea sa de pe terenul de joc înseamnă o ofensă adusă acestuia, este privită de către acesta ca o critică pe care i-o aduci ca fotbalist, căruia îi lipseşte talentul necesar pentru a câştiga. Competiţia aduce teama eşecului. Jucătorul cu o asemenea mentalitate dezvoltă anxietatea de performanţă, o teamă nejustificată de eşec, o teamă că nu dispune de calităţile necesare depăşirii provocării şi că la prima sa greşeală, antrenorul, colegii de echipă şi spectatorii îşi vor da seama că locul lui nu este în această echipă şi că el ocupă fraudulos acest loc. Greşeala înseamnă eşec, iar eşecul îl defineşte ca om şi ca fotbalist.

Acesta este produsul culturii şi educaţiei axate pe creşterea greşită a stimei de sine prin aprecierea şi recompensarea talentului, şi a promovării culturii talentului. Însă a ignora importanţa talentului, mai ales în procesul de selecţie a sportivilor este un act de iresponsabilitate, dar a aprecia talentul ca fiind cel mai important ingredient al succesului este, în egală măsură un act de autoamăgire. Fără doar şi poate, cele spuse mai sus sunt generalizări menite să caracterizeze de la distanţă specificul sportivului român cu mentalitatea talentului fix, apropierea „lupei” ştiinţifice ar arăta numeroase excepţii de la această caracterizare. Dar aceasta este necesară tocmai pentru a atrage atenţia asupra necesităţii schimbării abordării programelor de creştere a performanţei sportive de la noi din ţară.

În urmă cu mulţi ani, psihologul american Watson spunea: „Daţi-mi în mână o duzină de copii, şi după 10 ani voi reda societăţii oameni de cultură, ingineri, medici, profesori, sportivi de mare performanţă sau criminali, şarlatani, cerşetori sau oameni care să se mulţumească cu puţin”. Rolul educării mentalităţii de învingător atât de necesar sportivului de performanţă îi revine atât psihologului cât şi antrenorului. Psihologul lucrând în echipă cu antrenori bine instruiţi din punct de vedere psihologic, selectează caractere puternice, creează şi apoi educă valori ale mentalităţii talentului cultivat, ca mai apoi să transforme talentele şi caracterele acestora de la nivelul promisiunilor la cel al certitudinii. Rolul antrenorului este de a selecta talentele, de a antrena şi crea condiţiile creşterii performanţei sportive, să ofere un feedback corect jucătorului de fotbal, să încurajeze efortul şi perseverenţa, iar la finalul fiecărui antrenament să felicite sportivul nu pentru talentul său ci pentru efortul şi atenţia cu care a participat la antrenament.

Psiholog sportiv Ioan Popoviciu